Pour moi, Paris est
quelque chose d'exotique, mon rêve pour la fac, peut-être aussi avec un petit
grenier à Montmartre. Il semble un cliché enfantine, je l'avoue. Mais qu'est
que je peux faire, c'est la pure vérité. Le rêve a, cependant, à atteindre, environ un an jousqu'après mon BAC. Mais en attendant,
je vais partager l'air fou d'une des bandes parisiennes, très cosmopolite et aussi
originale que j'ai découvert hier soir à Sarrebruck.
Les Yeux D'la Tête font de la musique parce qu'ils aiment vraiment ça. Ils sont six musiciens, dont deux sont aussi des chanteurs, quelques beaux fous qui
savent faire du spectacle, d'interagir avec le public et, bien sûr, de chanter live. Leurs chansons
sont faites avec amour, mélangées avec d'intermezzos et solos.
Cette bande a un
style personnel fort, difficile à décrire ou de classer dans un genre. Ils ont
un tout petit peu de rock, jazz, funk, classique, et non seulement, tout
combiné avec de théâtre. Vous vous pouvez imaginer, alors, quelles performances
incendiaires ces yeux sont capables
de soutenir. Je pense que c'est tellement le raison pour lequel autant de
partisans viennent à danser au concert, même sous la pluie.
Et moi aussi, j'ai dansé
sous le parapluie.
J'etais heureuse
encore plus fort quand j'ai entendu les paroles. Des vrais poèmes. Peut être qu'ils
sont influencés par le nom de la rue où ils se trouvent – rue Baudelaire, Paris. Quand même, rien n'est
au hasard dans la vie.
Ces gars-là font
un sorte de musique de niche, ils ont un certain public cible et ils en sont conscients.
C'est l'accordéoniste
que j'aimé un peu plus. Je n'ai qu'un regret, j'étais tellement imprégnée de
l'instant, que je n'avais pas prévu de faire une performance, il au accordéon, et
moi avec la poésie. Éventuellement sur la scène. Je suis convaincu qu'il ne
refusérait pas. Mais, de toute façon, il n'est pas encore trop tard.
avec Antoine Alliese, l'accordéoniste
En écoutant cette
musique, chaqucun peut s'imaginer ce qu'il veut, tout en beaucoup de couleurs. C'est
de la musique cinématographique. Si vous étiez à superposer leur musique avec
un genre de peinture, ce serait la peinture naïve. Une atmosphère de cirque de
rue ou de cérémonie de mariage. C'est agréable d'entendre et de sentir qu'ils
sont en consonance.
avec Antoine Alliese, l'accordéoniste
La musique
française, comme le cinéma français, est en essence plus délicate. Comme la
cuisine française, il faut la goûter pour se faire une idée et pour sentir la
différence.
Și în română:
Les Yeux D'la Tête
Pentru mine,
Parisul e ceva exotic, visul meu pentru studenție, eventual cu tot cu o
mansardă în Montmartre. Sună a clișeu adolescentin, recunosc. Dar n-am ce face, e purul adevăr. Visul
mai are, însă, puțin de așteptat, cam un an până dau BAC-ul. Dar până atunci, o
să împart cu voi aerul nebun parizian, cosmopolit și totodată original al unei
trupe pe care am descoperit-o la Saarbrucken.
Les Yeux D’la Tête fac muzică pentru că asta le place. E vorba despre șase
instrumentiști, dintre care doi sunt și vocaliști, niște nebuni care știu să
facă show, să interacționeze cu publicul și, bineînțeles, să cânte live. Melodiile
lor sunt compuse cu drag, cu intermezzo-uri și solouri neobișnuite.
Din punct de vedere muzical, cei de la Les Yeux D’la Tête au un stil personal
puternic, greu de descris sau de încadrat într-un gen. De fapt, au câte ceva
din rock, jazz, funk, clasic, dar nu numai, totul îmbinat cu teatru. Vă
închipuiți, deci, ce spectacole incendiare sunt în stare să susțină Ochii din cap. Tocmai asta cred
că le aduce atât de mulți simpatizanți feroce, în stare să danseze la concert
chiar și pe ploaie.
Și eu am dansat sub
umbrelă.
M-am înflăcărat și
mai tare când le-am auzit versurile. Poeme adevărate. Posibil să fie
influențați și de numele străzii unde își au sediul – Baudelaire, Paris. Doar nu e nimic întâmplător în viață.
Băieții ăștia fac o
muzică de nișă, au un public țintă și sunt conștienți de asta.
Mie mi-a plăcut
acordeonistul. Am un singur regret, eram atât de pătrunsă de importanța
momentului, încât nu i-am propus să facem un performance, el la acordeon, eu cu
poezia. Eventual pe scenă. Sunt convinsă că nu ar fi refuzat. Dar vorba aia, nu
au intrat zilele în sac.
Fiecare își
închipuie ce vrea ascultând muzica asta cu foarte multă culoare. Muzică
cinematografică. Dacă ar fi să suprapunem muzica lor cu un gen de pictură,
acela ar fi pictura naivă. O atmosfera de circ stradal sau de nuntă. Un stil omogen,
unde niciun artist nu trage spuza pe turta lui. E plăcut să auzi și să simți
faptul că ei între ei sunt consonanți.
Muzica franceză, ca
și cinematografia franceză, e în esența mai delicată. La fel ca bucătăria franceză,
trebuie gustată ca să-ți faci o impresie și să simți diferența.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu