Pagini

luni, 8 februarie 2010

De veghe în lanul de secară versus Prep


Ne-am întristat când am auzit că Salinger a murit. Eu şi tot restul lumii cititoare. The Catcher in the Rye, am început-o la Bucureşti şi am terminat-o la Chişinău. De la sine înţeles că mi-a plăcut. M-am gândit atunci: mamă, ce om interesant trebuie să fie Salinger ăsta. Un excentric, ca majoritatea artiştilor. Citesc acum pe net că un editor de la New Yorker şi-a permis să-i adauge o virgulă în text. Salinger nu a mai vorbit cu el niciodată.

Deşi din 1965 nu a mai vrut să publice nimic, Salinger scria totuşi zilnic. Câteva ore în fiecare dimineaţă. În 1974, în ultimul înterviu pe care l-a dat, spunea că e un lucru minunat să scrii şi să nu publici. Mai spunea că îi place foarte mult să scrie şi că o face doar pentru plăcerea lui: Sentimentele de anonimat-obscuritate ale unui scriitor sunt (...) bunul cel mai de preţ pe care îl primeşte cu împrumut”. Închidea foile într-un seif, fară să le arate nimănui.

Sunt atâţia scriitori care încearcă prin orice mijloace să ne comunice la ce lucrează..Salinger nici măcar nu vroia ca lumea sa ştie, dar uite că a atras atenţia şi a stârnit curiozitatea. Întotdeauna când un lucru ţi-e interzis sau inaccesibil îl vrei anume pe acela. La Salinger nu e numai asta.

De veghe în lanul de secară este o carte pe care orice adolescent coşuros ar trebui să o citească. Măcar şi pentru a inţelege de ce este iubită de atâtea generaţii de tineri ciudaţi şi nervoşi .

De la Bookfestul de anul trecut am cumpărat un roman, PREP, de Curtis Sittenfeld. Pe copertă scrie “De veghe în lanul de secară… la feminin”. Sigur, nu se compară cu originalul, dar e interesantă oricum. Nu ştiu dacă autoarea a avut în plan să scrie propriul ei Lan de secară sau nu, dar cam aşa i-a ieşit.

Prep este genul de carte comercială. Făcută să se vândă. Porneşte de la o idee banală, viaţa unei adolescente la şcoală. Vechea poveste a fetei nu prea bogate care nimereşte într-un mediu de oameni înstăriţi. Un mediu în care încearcă să se adapteze, dar nu reuşeşte să o facă cu adevărat. Lee Fiora este o fată care îşi părăseşte familia la numai treisprezece ani şi merge la o şcoală de prestigiu: Ault Preparatory School.

De multe ori pe parcursul acţiunii am vrut să o am pe această Lee în faţă ca să pot să o cert. Modul în care percepe lumea înconjurătoare este uşor bolnăvicios. Este atât de ocupată să observe vieţile celorlalţi, încât aproape că uită de viaţa ei. Este o fată naivă, nepregătită să înfrunte problemele care apar. Am citit anuarele şcolare. Cele din salonul nostru mergeau înapoi în timp până prin 1973. Îţi putea da seama cine cu cine era prieten, cine cu cine îşi dădea întâlniri etc. Elevii care terminaseră deja liceul începură să-mi pară asemenea unor veri îndepărtaţi – le-am învăţat poreclele, le ştiam sporturile favorite şi ce pulover sau frizură purtaseră în repetate ocazii.

Lee trăieşte un ghiveci de sentimente dintre cele mai stranii şi mai diferite. Diverse taine şi secrete specifice unei fete de vârsta ei. Frică, dezamăgire, dragoste, frustrare, invidie, dor, bucurie, fericire, furie, tristeţe şi mai ales neîncredere în forţele proprii: În primul rând nu eram drăguţă şi, în afară de asta, nici nu aveam grijă de mine cum făceau fetele drăguţe; nu eram nici măcar una dintre fetele care nu erau drăguţe, dar putea să pară drăguţă făcând eforturi şi umblând cu tipe cu adevărat drăguţe.

După cum spune autoarea, experienţa ei la Ault a reinventat-o şi a învăţat-o cum să se descurce în viaţă, chiar dacă la început s-a gândit: Ce greşeală enormă am făcut să vin la Ault. Clar că nu sunt ca ei, dar mi-am imaginat că mă pot preface o vreme, până mă prind cum stă treaba.

Nu pot să spun că Prep nu mi-a plăcut. Ar fi o minciună. Însă unele pasaje cred că nu ar fi trebuit să fie acolo.

Pe de altă parte, De veghe în lanul de secară nu are asemenea pasaje. Fiecare fragment e la locul lui. Un roman dintr-o bucată, care cu siguranţă îşi merită poziţia in Top 25 cele mai citite cărţi americane.

Îmi place gândul că l-am prins pe J.D. Salinger în viaţă. Cred că visul meu de a-l întâlni a fost unul dintre cele mai îndrăzneţe vise ale mele. Mi-am imaginat că o să-l întreb diverse lucruri, că el o să-mi răspundă. Poate că l-aş fi convins să publice din ce a mai scris. Ne-am fi aşezat la o măsuţă şi a fi băut ceai verde. Acum măcar ştiu sigur că asta se va putea întâmpla într-o altă dimensiune. E un gând reconfortant. Până atunci probabil mă voi hotărî şi cu ce să mă îmbrac.

4 comentarii:

  1. pfai, ce batalie a iesit. mai ceva ca ale lui Holden

    RăspundețiȘtergere
  2. buna pisiiii
    ia ghici cine si-a facut blog micut dragut

    RăspundețiȘtergere
  3. da, Felix, numai că noi nu suntem atât de stresaţi şi necăjiţi ca Holden. deşi, dacă unii dintre noi aud voci:D, nu suntem în afara pericolului.

    RăspundețiȘtergere
  4. da, pisiiiii:D am văzut blogul micuţ şi drăguţ. succesuri!!!

    RăspundețiȘtergere